Cum astăzi foarte mulți români își iau familia și merg să locuiască și să lucreze în alte țări, se pune întrebarea care sunt efectele creșterii copiilor în altă cultură decât cea natală. Unii copii chiar s-au născut în alte țări, au cetățenie acolo, dar sunt deseori parte din două culturi, deoarece părinții vorbesc acasă română, au alte obiceiuri și moduri de a face lucrurile decât țara gazdă.
Sociologul Ruth Hill Useem a inventat pentru ei termenul de „copil de cultura a 3a”, referindu-se la orice copil care crește într-o țară care nu e a nici unuia dintre părinții săi, indiferent de motivele care i-au dus acolo. Se consideră că aceștia integrează aspecte ale culturii lor de naștere cu cele din noua cultură în care se află și astfel crează pentru ei ceva unic, o a ”treia” cultură.
Poate fi creșterea copiilor în altă țară o problemă?
Multe studii vorbesc despre plusuri și minusuri datorate vieții și dezvoltării copiilor în alte culturi decât cea natală. Unii văd acești copii ca pe o problemă, ca pe niște persoane care trăiesc experiențe traumatizante și spun că, probabil, o să aibă urmări grave toată viața sau o să aibă chiar nevoie de psihiatru. Nu trebuie însă generalizat.
În realitate, fenomenul migrației familiilor spre vest pentru meserii mai bănoase, globalizarea care aduce dispariția granițelor statale și culturale, fac din mutările repetate în diverse țări și continente mai mult un mod de viață actual decât ceva ieșit din comun. Am prieteni care au doar 18-19 ani și au trăit în mai mult de 3-4 state din Europa. Criza economică europeană orientează mai nou românii spre țări mai exotice din Golf, Asia, Australia etc.
Dar sunt subliniate și efecte pozitive ale mutării în altă țară, copiii crescând mai independenți, adaptabili, vorbesc mai multe limbi, au un orizont mai larg de cunoștințe și abilități, relaționează mai ușor cu oameni din diverse culturi, sunt mai acceptabili și mai puțin rasiști.
„Toți cei cinci copii ai mei sunt copii de a 3a cultură. Îmi place și admir că, acum când sunt mari, nu au prejudecăți rasiale și pot vedea problemele din perspective diferite. Le place să călătorească și asta și pentu că au prieteni în atât de multe țări ale lumii. Ca și părinte văd că oportunitatea lor de a crește pe trei continente diferite a fost cea mai fantastică binecuvântare.” Freda, lucrător social într-o organizație internațională
Există, desigur și cazuri când cei mici nu se adaptează și resping categoric noua cultură.
”Ne-am mutat în America cu un contract în 2013, când fetița noastră avea 10 ani. Încă de la început a fost împotriva plecării și a rămas închisă la tot. Nu a vrut să învețe limba, nu s-a adaptat deloc la școală, nu și-a făcut prieteni. Eu și soțul meu aveam slujbe bune și ne-ar fi plăcut să ne construim un viitor acolo. Dar la 12 ani ea a dezvoltat anorexie și o depresie gravă și psihologul școlii ne-a avertizat că are gânduri de sinucidere. Am hotărât că familia este mai importantă decât o viață mai îndestulătoare și ne-am reîntors în Bucovina. Lucrurile au revenit la normal. Vom mai pleca doar după ce D. va crește și va fi pe picioarele ei.” Mariana, inginer elecronist
O mare parte dintre studii pun accent pe dezrădăcinarea și problemele de identitate date de mutările dese și depărtarea de locul natal. Unii copii concep mutarea în altă cultură ca pe o pierdere (pierd prieteni din țară, familia lărgită, colegii de școală poate, locurile familiare), ceea ce este ceva normal. Îi pregătește pentru viață și pentru schimbările inevitabile care vor urma. Ei trebuie să învețe să treacă peste ele pentru că face parte din supraviețuire: vor întâlni diverse circumstanțe pe care nu le pot controla, se vor duce la facultate, își vor întemeia propria familie, vor pierde prieteni și persoane dragi care vor pleca sau vor muri. Asta e viața!
In general copiii mai mici se descurcă mai bine cu adaptarea într-o nouă cultură. Învață repede limba, își fac prieteni. Dacă sunt adolescenți sau mai mari, lucrurile se schimbă, adaptarea lor este mai dificilă. Unii reușesc să își găsească un drum al lor, alții nu.
”Când cineva mă întreabă de unde sunt atunci mă blochez. Eu nu pot spune doar un cuvânt ci o întreagă poveste: m-am născut în Cluj România; la 2 ani ne-am mutat în Italia, eu și părinții am dobândit cetățenie acolo. La 11 ani am mers cu toții în Quatar, unde tata a obținut o slujbă mai bună. După numai 2 ani sora mamei ne-a chemat în Canada. Vorbesc prost franceză, sunt ultimul din clasă și sincer nu mai pot spune de unde sunt… sau cine sunt…” A., copil român crescut în mai multe culturi
”Părinții mei s-au mutat des în copilăria mea datorită slujbei de diplomat a tatălui. Înainte să ajung la majorat am locuit în peste 10 țări, pe 4 continente. Astăzi am familia mea și am stat în câteva locuri dar nu mă simt nicăieri acasă. Sunt mai mult un nomad, mă simt extraordinar când pășesc în aeroport.” Katerine
”Am 20 de ani, am trăit în 5 țări și vorbesc trei limbi. M-am simțit mereu străină și constant frustrată că nu mă pot adapta nicăieri. Am făcut pace cu mine însămi cu un an în urmă, acceptând că sunt unică.” Silje
Puteți preveni multe dintre aceste probleme acordând copiilor mai mult timp, învățându-i să-și exprime sentimentele, trăirile cu privire la schimbare și noua cultură, creând un mediu sigur în familie pentru ei, încurajându-i să aibă interacțiuni cu alți copii de vârsta lor din cultura gazdă, păstrând o atitudine pozitivă și nu critică față de noua locație. Și nu în ultimul rând învățați-i că ACASĂ este împreună cu cei dragi, nu neaparat un loc sau o țară.