”Dimineață fata mea de 15 ani a spus: Mami e cool! Nu aș schimba-o pentru nimic în lume! Și eu care credeam că la vârsta asta o să fiu pentru ea doar baba cu păreri învechite…” scrie o mămică la statusul ei.
Poate că tu ești părinte de adolescent și nu te bucuri de aceeași relație cu el/ ea. Poate te trezești dimineața cu groază gândind cu ce o să te mai enerveze azi, iar seara te culci gândind cu ce ai greșit în educația lui. Acest articol îți dă câteva idei venite de la psihologi dar și de la părinți experimentați care au supraviețuit adolescenței copiilor lor.
1. Detectează-le manevrele de a te scoate din sărite
Adolescenții știu să apese fiecare buton de enervant părinți. Observați cu ce vă scot aceștia din sărite și lucrați asupra voastră înainte de a vă certa cu ei. Băiatul meu mai mare, de exemplu, trântea ușile și știa că atunci mă enervam cel mai tare.
Ce spui la nervi îi poate afecta foarte serios. Ca și regulă, dacă nu ai vorbi unui coleg la serviciu așa, atunci nu-i vorbi nici copilului tău în acest mod. Scopul tău este să-i ajuți să devină adulți de succes și acesta este un proces care ar trebui să înceapă de la naștere – îți dorești ca aceștia să poată comunica eficient pentru a obține ceea ce își doresc, să știe să răspundă corect într-un conflict, să ceară scuze, să nu insulte pe cei care au altă părere decât ei. Deci trebuie să fii modelul lor. Și acest lucru nu este ușor atunci când ei vă lovesc în locurile sensibile.
Găsește-ți ”butoanele” tale și desensibilizează-te la ele.
2.Înțelege de ce comentează
Poate te întrebi: „De ce comentează mereu- discutam mai bine cu ei când aveau 7 ani!”
Adolescenții încearcă să afle cine sunt (și există o mulțime de adulți care încă nu știu asta!). Așadar, nu aștepta ca aceștia să se comporte la fel ca atunci când erau mici și drăguți.
Dacă fac comentarii și răspund când le spui ceva, ei nu spun „Aceasta este cea mai proastă ideea auzită vreodată;” ci de fapt se întreabă:
- Îmi doresc de fapt asta?
- Așa aș alege eu să fac acest lucru?
- Unde mă potrivesc în lume?
- Ce vreau să fac?
- Ce ar trebui să fac pentru a fi eu însumi?
- Cum să fiu independent?
- Cum să demonstrez adulților că pot și singur?
- Cum voi face față în lume? etc
Multe întrebări pe care orice adult le-ar găsi descurajante, apăsătoare și, știind că creierul lor continuă să crească până la vârsta de 20 de ani, poți înțelege mai bine de ce îți fac zile ca în Teen Zombie. Este vârsta când încearcă să înțeleagă lumea din jur. E ca și cum te-ai întreba dacă poți face față cu slujba, viața de familie, prietenii, treburile și totuși să găsești spațiu în creier și pentru a răspunde la întrebările esențiale ale vieții.
Potrivit cercetărilor făcute de Sarah-Jayne Blakemore al cărui laborator de cercetare are sediul la UCL Londra,
„Secretul este acesta: cortexul prefrontal, care reglează răspunsurile emoționale și inhibă asumarea riscurilor, trece prin schimbări fiziologice care fac ca unii adolescenți să acționeze în moduri aparent de neînțeles.”
Dacă iei în considerare funcțiile cortexului prefrontal în controlul cognitiv (planificare, atenție, rezolvarea problemelor, monitorizarea erorilor, luarea deciziilor, interacțiunile sociale, memoria) poți începe să înțelegi de ce uită să ducă gunoiul sau s-a comportat așa. Chiar nu este vina lor!
3. Atenție la propriile sentimente
Sunt în creștere și inevitabil copiii noștri vor pleca acasă. În timp ce mulți se înveselesc, există totuși acel sentiment de cuib gol, care poate avea multe conotații negative și care ne poate afecta relația cu ei:
„Mi-aș dori să mă aprecieze.”
„Nu știe cât de mult m-am străduit pentru el/ea.” etc.
În cele din urmă, ne poate duce la întrebarea:
Care este rolul meu? Unde mă voi încadra în viitorul lor? (sau chiar – O să mai am eu vre-un rol?)
Sentimentul că o să îi pierzi curând poate să te facă să reacționezi exagerat, să fii mai cicălitor, să ai așteptări mai mari decât de obicei. Este greu să recunoști că rolul tău la această vârstă este doar să îl ajuți să devină din ce în ce mai independent, să te retragi discret, să-i dai spațiu și încrederea ta în forțele lui. Va exista o multitudine de moduri în care vor dori și vor avea nevoie de sprijin și mai târziu, nu te teme.
De asemenea, nu lua personal tot ceea ce spun sau fac adolescenții. Nu o considera o lipsă de respect, deși așa pare. Peste câteva zile tot ei vor veni alintându-se copilărește la tine, când au nevoie de ceva.
4. Respectă distanțele
Lucrurile se schimbă și au nevoie de spațiu personal, ei vor ține mult la asta; la fel cum tu vrei să te ții cu disperare de imaginea copilului drăguț care obișnuia să vină acasă de la școală, să ți se arunce în brațe și să-ți spună tot ce a făcut acolo.
Când ușa lor este închisă, respect-o , bate înainte de a intra. Nu te teme că se întâmplă ceva sinistru acolo. Vor aprecia că le respecți spațiul. Nu le cotrobăi prin geantă, în jurnal, în dulapuri. Aceste lucruri aparent nesemnate vor începe să-i vorbească într-un mod pozitiv adolescentului tău. Trântitul ușilor poate fi un mod în care adolescenții comunică sentimentul de spațiu invadat.
De asemenea, dacă dorești ca aceștia să-ți respecte viața privată și timpul de odihnă , fii tu primul care o face pentru ei.
5. Renunță la control
Începe să faci asta treptat, încă de când ei au 8-10 ani.
Întreabă-te pe tine însuți:
Cum și când voi renunța la control? În ce ritm? Și de ce este important să fac asta? În ce domenii?
De exemplu de la 12 ani nu le-am mai impus copiilor mei o oră de culcare. Doar i-am întrebat cam când cred ei că sunt destul de obosiți să meargă în pat? Au spus la început ora 23.00 (până atunci se culcau la 21.00). Am spus că e ok, doar că pe la 22.00 toți căscau.
”Ce credeți că înseamnă când căscați așa?” i-am întrebat. Nu am sărit să-i pun forțat în pat. Și într-un sfert de oră erau singuri băgați în pat.
Această întrebare este de tip coaching mută responsabilitatea asupra celeilalte persoane. Și îi ajută să învețe să-și asculte corpul – ceva critic pentru anii adolescenței. Nu vă puteți aștepta ca un tânăr de 19 ani să se pregătească magic pentru o zi la serviciu sau la universitate dacă nu l-ați ajutat să învețe să-și asculte propriul corp cu ani înainte.
6. Încurajează-le jocul
Am întrebat-o pe prietena fiicei mele de ce a simțit că sunt un părinte bun. Ea a împărtășit că îi place că mă joc cu ei.
Când cresc, adolescenții se pot simți rușinați să se joace ca atunci când erau copii. Eu și soțul meu jucam frecvent cu ei jocuri de masă în weekend, inițiam câte un volei sau fotbal când ieșeam la iarbă verde. Puțină distracție va îmbunătăți comunicarea și relația voastră. Și nu va părea că au crescut așa de rapid.
Nu fiți doar zbirii serioși care le vânează doar greșelile. Arătați-le că în viață puțin fun te poate ajuta să treci mai ușor peste zilele grele și să te relaxezi după prea multe responsabilități.