Psiholog dr. Aurelia MORARU
În psihologie este evocat mai ales conceptul de agresivitate, în timp ce în sociologie este evocat conceptul de violenţă.
Luat într-un sens restrâns, agresivitatea se raportează la caracterul belicos al unei persoane. Într-o accepţiune mai largă, conceptul caracterizează dinamismul unui subiect care se afirmă, care nu fuge nici de dificultăţi, nici de luptă (Dicţionar de psihologie, 2000). Pentru mulţi psihologi, agresivitatea este strâns legată de frustrare: un copil împiedicat să se joace tropăie de furie sau jigneşte persoane din anturajul său. Agresivitatea la copil se manifestă şi atunci când acesta are insatisfacţii profunde sau îi lipseşte afecţiunea, este devalorizat sau are restanţe la somn. Atunci când părinţii îi impun anumite standarde la învăţătură sau disciplină şi copilul nu le poate atinge, părinţii îi aplică sancţiuni extreme, care pot conduce la revolta sau prăbuşirea personalităţii copilului. Învăţarea acestui rol agresiv, reprezintă o altă cauză în manifestarea agresivităţii copilului şi adolescentului.
În cadrul discursurilor despre adolescenţi, agresivitatea ocupă un loc central. Anumite întrebări se ridică de fiecare dată atunci când vorbim despre agresivitate şi anume: aceasta se dezvoltă individual sau în grup? Are cauze comune tuturor vârstelor şi unele specifice adolescentului? Studiile arată că agresivitatea nu este specifică doar adolescentului, încă din Antichitate, agresivitatea este descrisă ca o dispoziţie particulară acestei perioade. În această etapă de viaţă, au loc remanieri interne, psihice şi fizice ce conduc la acea efervescenţă caracteristică adolescenţei privită ca normalitate. Agresivitatea este resimţită de adolescent chiar şi în absenţa manifestării ei ca şi comportament verbal sau fizic (Clerget Stephane, 2008). Adolescentul resimte agresivitatea chiar şi în afara lui atunci când atribuie propria agresivitate celorlalţi. Astfel, Ariana are impresia că unii profesori o privesc cu răutate, de fapt, este vorba despre factorii interni pe care îi proiectează asupra altor persoane.
Factorii externi sunt constituiţi din mediul familial şi şcolar. Copiii şi adolescenţii sunt extrem de sensibili la violenţele familiale şi şcolare. Violenţa adolescenţilor are şi cauze economice, politice, cauze care intră în rezonanţă cu ceilalţi factori. O altă cauză rezidă şi în modelele oferite de mass media prin emisiunile, filmele furnizate şi materialele realizate de televiziune şi presă.
Climatul familial joacă un rol important în explicarea existenţei unui comportament agresiv la copiii de vârstă preşcolară şi şcolară. Suntem iubiţi şi iubim ca şi copil, în legăturile puternice cu părinţii, fraţii şi surorile. Această iubire confirmă ideea că suntem valoroşi, importanţi. Opusul iubirii este ura, rejectarea. Persoana care nu se simte iubită, este frustrată, are o stare de căutare şi nelinişte anxioasă. Cine poate trăi fără iubire, apreciere, înţelegere şi respect ? Pentru copil, iubirea este condiţia creşterii, dezvoltării sănătoase, armonioase. Iubirea este hrana sufletului de care are nevoie pentru a exista fiinţa umană. Lipsit de experienţa dragostei, copilul va supravieţui cu greu simţindu-se tulburat şi singur. Zâmbetul, preţuirea, atenţia pot fi la fel de eficiente ca banii sau dulciurile (Bandura, 1969).
Abuzul de orice natură asupra copilului aduce după sine grave tulburări de comportament, întârzieri în dezvoltarea emoţională şi fizică şi manifestarea agresivităţii sub cele două forme: fizică şi verbală, în relaţiile cu ceilalţi. Copilul absoarbe emoţiile cu toate simţurile şi dacă toate simţurile îi spun că e dorit, iubit, important, copilul ştie cine este şi ce reprezintă el în această viaţă evitând să caute permanent dovezi de dragoste de la cei din jurul lui.
Comportamentul greşit şi slaba comunicare sunt înrădăcinate în problemele care ţin de comunicarea deficitară. Pentru furia copilului vor fi observate momentul şi contextul apariţiei acesteia, consecinţele comportamentului. Un comportament este menţinut de consecinţele sale, de aceea se impune schimbarea atitudinii pentru a promova şi menţine un comportament nou.
Formarea comportamentală a părintelui
Majoritatea terapeuţilor de familie au ca ipoteză de lucru că familia, nu individul este problema, astfel că întreaga familie este convinsă să rezolve problema (Michael P. Nichols, 2005). Pe de ală parte se acceptă şi punctul de vedere al părinţilor conform căruia copilul este problema şi terapeuţii se întâlnesc la şedinţe doar cu un singur părinte şi cu copilul. Ghiciţi cine lipseşte? Subliniem faptul că un copil are problema, dar nu este copilul problema.
Ipoteza de lucru: rădăcina problemelor copiilor este în furnizarea consecinţelor inconsistente sau necorespunzătoare pentru problemele de comportament (Patterson & Brodsky, 1966) ca şi eşecul în sprijinirea comportamentului pozitiv (Patterson & Forgatch, 1995).
Formarea constă în întărirea schimbării în etape mici. Managementul familiei implică înţelegerile pe care le fac părinţii de a face anumite schimbări ca urmare a schimbărilor făcute de copii. Darea şi luarea recompenselor şi a pedepselor bazate pe comportamentul copiilor (trimiterea în camera lor, starea la colţ).
Comunicarea nonviolentă este un proces puternic care inspiră legături interumane şi acţiuni pline de compasiune. Cunoscută şi sub denumirea de Limbajul Girafei, comunicarea nonviolentă poate ajuta la prevenirea şi rezolvarea conflictelor, la îmbunătăţirea comunicării şi satisfacerea nevoilor. Ea oferă instrumente practice ce pot fi aplicate în instituţii de învăţământ, în afaceri şi în industrie, în domeniul serviciilor psihosociale, în politică şi în familie (Marshall B. Rosenberg, 2005).
Comunicarea nonviolentă ne învaţă limbajul onestităţii şi al empatiei, sporind astfel bunăvoinţa, ea mai este descrisă ca fiind „limbajul sufletului”. Ea ne ajută să evităm un limbaj agresiv care poate răni suflete trezind resentimente în fiinţa umană şi diminuând încrederea cu scăderea respectului de sine. Învăţăm pe parcursul experienţelor noastre de viaţă că suntem responsabili de alegeri, conţinutul limbajului, tonul pe care vorbim trebuie să aibă ca motivaţie compasiunea, şi nu frica, vinovăţia sau ruşinea.
Efectele comunicării nonviolente
· întărirea capacităţii de a construi relaţii bazate pe compasiune, înţelegere şi respect;
· puterea de a auzi clar sentimentele şi nevoile celorlalţi;
· dezvoltarea capacităţii de a formula solicitări clare, care pot spori posibilitatea de a obţine ceea dorim;
· prevenirea şi/rezolvarea conflictelor pentru ambele părţi;
· scurtcircuitarea schemelor de gândire care conduc la furie şi depresie.
Măsuri educative în vederea diminuării comportamentului agresiv
· valorizarea comportamentelor dezirabile din punct de vedere social şi a valorilor morale;
· oferirea unui climat sanogen în care copilul să poată primi atenţie, suport şi afecţiune;
· cuplul parental, familia să fie un model în acest sens;
· consilierea copilului şi a familiei.
Scopurile psihoterapiei
· destructurarea simptomului şi ameliorarea comportamentului;
· deblocarea resurselor şi activarea potenţialului latent ce au ca efect dezvoltarea individuală;
· dezvoltarea alternativelor;
· reducerea comportamentelor aversive;
· creşterea satisfacţiei în familie prin accelerarea comportamentelor pozitive;
· deprinderea unei comunicări eficiente, autentice;
· învăţarea artei de a negocia;
· deprinderea de a rezolva problemele în mod constructiv;
· dezvoltarea de noi interese, interesul unul pentru celălalt, creşterea coeziunii familiei.
Concluzii
În tulburarea personalităţii copilului există mai mulţi factori care pot declanşa sau grăbi o tulburare de comportament. Între aceşti factori în studiile de caz pe care le-am avut la cabinet, s-a regăsit constant şi agresivitatea părinţilor pe lângă disfuncţiile în cuplu şi absenţa sau neimplicarea suficientă a tatălui în educaţia şi creşterea copilului.
Comportamentul unor părinţi include critici constante, ameninţări sau pedepse ca şi lipsa de afecţiune, aprobare sau îndrumare. Cea mai frecventă formă de abuz emoţional este limbajul violent cu care se comunică cu copilul, într-o comunicare autoritară, părintele lansează doar ordine, ce nu permit replica din partea copilului, un schimb verbal în care copilul să se poată exprima şi el, să se poată manifesta, să poată exista. Abuzul emoţional este cea mai frecventă formă de abuz a copilului, dar şi foarte greu de influenţat prin consilierea părinţilor. Este greu să convingi părintele despre răul pe care îl face copilului ( pe care adeseori îl iubeşte, fără nici o îndoială!) ţipând la el, răstindu-se, spunându-i vorbe jignitoare la adresa lui sau bătându-l. Efectul abuzului emoţional este adesea determinant în croirea scenariului de viaţă al copilului. Un copil timid, neîncrezător, incapabil să se manifeste la grădiniţă şi mai târziu la şcoală, la locul de muncă, în relaţia cu partenerul de viaţă, este un copil rănit de vorbe care i-au transmis în loc de dragoste şi respect, ura, rejectarea şi o imagine de sine scăzută. Aceasta este semnificaţia cuvintelor răstite, a ordinelor agresive date copilului căruia nu i se îngăduie replica. Violenţă verbală la adresa copilului, de obicei este însoţită de celelalte forme de abuz.
Familia ocupă un loc central în cadrul psihoterapiei copilului deoarece de cele mai multe ori, cauzalitatea suferinţei copilului este găsită în relaţiile de cuplu, copilul fiind doar simptomul. Prin urmarea, demersul terapeutic are ca obiectiv şi centrarea pe consilierea părinţilor solicitându-le suport afectiv şi instrumental pentru copil, totodată cadrul terapeutic este un adevărat context de resurse pentru părinţi.
Semnele maltratării emoţionale: copilul are comportamente extreme, încăpăţânare, respingere, agresivitate sau pasivitate, supraconformism, dependenţă faţă de ceilalţi copii se comportă fie ca un adult, fie ca un copil mult mai mic (se leagănă sau îşi leagană capul) ori este agresiv; dezvoltarea fizică şi emoţională este întârziată; absenţa ataşamentului parental.
Bibliografie
1. Michael P. Nichols, Editura Psihoterapia de familie, 2005
2. Marshall B. Roseberg, Fii un părinte bun, Editura Elena Francisc Publishing, Bucureşti, 2005
3. Stephane Clerget, Criza adolescenţei, Editura trei, Bucureşti, 2008
4. Norbert Sillamy, Dicţionar de psihologie Larousse, Editura Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996