Cu toții am avut o ”primă dată” la creșă sau grădiniță. Nu putem generaliza. Vârsta și modul în care reacționează fiecare copil pot să difere. Stăteam zilele trecute de vorbă cu niște mămici și povesteau despre experiențele lor cu începutul grădiniței copiilor cam așa:
– Fetei mele i-au trebuit 2 luni să se obișnuiască. E drept că am dat-o la 5 ani doar, până atunci a fost doar la bunici și nu au dus-o acolo în sat, era prea departe. A plâns, a zgâriat educatoarea și copii, a făcut urât. Ne-am chinuit o mulțime. Apoi s-a obișnuit cumva dar jumătate de an nu a vrut să coloreze, nu a putut fi implicată deloc în jocuri, se juca mai mult singură.
– Al meu nu a plâns, a mers la 3 ani. Doar că a început să facă din nou în pantaloni deși se cerea la oliță de câteva luni. Și acasă făcea pe el. A trebuit iar muncă să-l dezvățăm. Cred că suferea că îl lăsam acolo.
– Eu mai am un copil la pregătitoare. Când l-am dat pe ăsta mic, o vreme l-au ținut educatoarele cu cel mare. Că plângea până se învinețea. Dar după 2-3 luni s-a învățat la grupa lui.
– La noi a fost complicat pentru că l-am adus din țară la 4 ani, unde a stat 2 ani cu sora mea. Și l-am dat la creșă în Italia la 1 lună după ce l-am adus. Nu era învățat nici cu noi, nici cu educatoarele, cu limba, cred că a fost șocat săracul. Nu plângea când îl duceam dar începuse să nu mai mănânce și nu mai vorbea nici românește, nu mai voia să spună nimic. A fost așa 3-4 luni, ne-am speriat puțin, ne gândeam să-l ducem la un psiholog. Dar apoi și-a revenit, în jumătate de an a vorbit și română și puțin italiană.
-Băiatul meu era învățat cu copii. Până la 4 ani l-am dat ziua până la ora patru la o femeie din scară. Avea grijă de 4-5 micuți cu părinți la serviciu. Și am mulți nepoți care stau aproape, copiii mei se joacă mereu cu ei, îi duc și în parc să interacționeze cu cât mai mulți. Unele mămici se tem că o să ia boli, că se pot împinge, răni. Eu i-am lăsat să ia contact cu lumea, să nu fie sprioși. Cred că de aia nici nu am avut probleme când i-am dat la grădi.
– Fata mea e mai sensibilă. A fost și vara aia în spital cu o răceală urâtă, o speriau oamenii noi. La creșă îngrijitoarele aveau niște halate, cred că le-a asociat cu doctorii, injecțiile, nu știu. Că mi-a fost tare greu să o învăț la creșă. A trebuit să stau cu ea acolo două săptămâni, zi de zi, făcea crize dacă o lăsam. Până la urmă am mai plecat câte un pic, s-a obișnuit. Dar în primul an a făcut toate bolile copilăriei posibile.
După cum observăm în relatările părinților de mai sus, nu putem compara un caz cu altul. Unii copii sunt din fire mai sociabili ori au avut mai multe oportunități de interacțiune cu copii sau adulți necunoscuți, și atunci se adaptează mai repede.
Alții reacționează urât doar pe moment din cauza unor temeri normale, a despărțirii de părinți, a unui loc nou la care trebuie să se adapteze.
Sunt totuși frecvente problemele emoționale și de sănătate în perioada de adaptare. Nu trebuie să ne îngrijoreze prea mult, ci doar să-i ajutăm cu răbdare să se obișnuiască la un nou loc, un colectiv, un program. Poate dura diferit. Sunt rare cazurile când un astfel de proces durează mai mult de 2-3 luni. Adaptarea într-o țară nouă și cu o limbă diferită poate lua mai mult.