Titlul poate să pară un non-sens, cu siguranță cel mai bun loc în care trebuie să crească și să se dezvolte un copil, este alături de mama și de tatăl natural. Totuși există situații speciale care nu mai permit părinților să își împlinească rolul lor și despre acestea vreau să discutăm puțin astăzi.
Nu vreau să vorbim aici despre cazuri când o instituție (Tribunal, Poliție, Serviciul de Protecție a Copilului) decid ca minorul să nu mai locuiască cu părinții sau unul dintre părinți deoarece:
- părintele este închis pentru anumite infracțiuni
- părintele este condamnat pentru ceva care ar pune în pericol copilul și educația lui
- părintele este acuzat de neglijare sau abuz al copilului
- divorț și încredințarea copilului/ copiilor numai unuia dintre părinți deoarece celălalt nu dovedește că are condiții sau disponibilitatea să-i îngrijească
- copilul are probleme mentale, de sănătate, legale sau de altă natură și o anumită instituție decide un alt tip de îngrijire sau de educație a lui (de exemplu internarea într-o unitate pentru delicvenți minori)
- părinții sunt bolnavi, mor sau abandonează copilul și atunci necesită o altă formă de îngrijire
Există însă cazuri când situațiile nu sunt așa de tranșante ca în exemplele de mai sus și atunci revine datoria părinților să decidă ce este mai bine pentru copiii lor, în loc să îi crească într-un mod necurespunzător și iată câteva exemple:
Cosmina R. a fost violată de fratele ei vitreg când avea 14 ani. În urma acestui abuz a rezultat o sarcină nedorită. Fratele a amenințat-o să nu spună nimănui ce s-a întâmplat și de aceea a încercat și să ascundă sarcina și să nu ceară ajutor nimănui. Profesorii și familia au aflat când ea avea deja 5 luni. A hotărât să păstreze copilul dar să îl dea spre adopție imediat după naștere:
”M-am gândit că nu e vina copilului pentru ce mi s-a întâmplat mie. Și că are dreptul să trăiască. Dar nu aș fi putut să îl cresc, mi-ar fi amintit mereu de viol. Și mai eram și prea tânără. Așa că adopția a fost soluția cea mai bună. Nu regret, fata are acum 8 ani, am întâlnit-o o dată, e adoptată de o familie bună, are toate condițiile. E bine educată, e un copil fericit. Eu nu aș fi putut să-i ofer asta… ”
Marin L. era un tată singur pentru o fiică și un fiu. El lucra în Italia când soția lui a decedat în urma unui atac cerebral. O vreme a încercat să-i îngrijească la el. Dar nu avea cum să-i supravegheze, nu putea renunța la serviciu pentru că doar din asta trăiau. Când fata lui, adolescentă, s-a alăturat unui grup rău famat din cartier, a trebuit să ia o decizie grea.
”Era clar că nu mai făceam față și nu le ofeream ce aveau ei nevoie. Pentru ei munceam, am făcut-o întotdeauna, doar că nu puteam să le fiu și mamă în același timp. Mă temeam că o să ajungă rău sau cu sechele. Am apelat atunci la sora mea. Ea nu are copii, e profesoară la o facultate în Iași. Am rugat-o să îi ia la ea în grijă. Am făcut asta legal, am mers la autorități, voiam să aibă toate drepturile ca și un părinte, să se poată ocupa de ei cum trebuie. I-a luat în plasament familial. Eu voi continua să le trimit bani și ce au nevoie. Vor sta în vacanțe la mine, o să-mi iau concediu să-i pot duce la mare, la munte, unde își vor dori. Doar că nu aveam altă soluție pentru binele lor.”
Diana-Maria C. , mamă singură, divorțată de mulți ani, a luptat ani de zile cu depresia și alte probleme de sănătate cronice. Anul trecut a decis să-și dea fetița spre adopție.
”Cred că am călcat cu stângul în viață. Am fost căsătorită de două ori și tot de două ori cu soți care beau și mă băteau. Când am născut-o pe S. am decis să nu stau să crească în scandaluri și în pericolul de a i se întâmpla ceva așa că am plecat cu ea. Nu m-am mai întors la D. Deși e tatăl natural al copilului, el nu a recunoscut-o niciodată legal, nu-i poartă numele, nu a trimis bani și nu a cerut vreodată să o viziteze măcar. Mi-am luat o slujbă la curățenie și am încercat să o cresc singură. Dar problemele de sănătate nu mi-au fost de ajutor. Am fost de multe ori în spital, sunt sub tratamente foarte tari, pastile de somn… mi-a fost foarte greu să o îngrijesc. Am mai lăsat-o la mama dar nici ea nu e prea bine, are probleme cu inima.
În primăvara anului trecut când mă întorceam de la lucru am căzut pe stradă. De la diabet. M-au dus la spital, am fost inconștientă până a doua zi. Fata mea era la grădiniță și când au văzut că nu merg să o iau, au chemat Protecția Copilului și au luat-o. Ei au vorbit mult cu mine și m-au sfătuit să o dau unei familii să o crescă. Mi-a fost greu să hotărăsc, dar ce pot face? Bolile mele nu sunt ceva ce va trece, trebuie mereu să iau tratament. Ce viitor avea cu mine? Dacă se întâmpla ceva și cădeam în casă când eram cu ea și nu știa nimeni de noi? Ca mamă, îi vreau binele. ”
Tu ce ai face într-o astfel de situație? Crezi că ai putea să alegi altceva pentru copilul tău?