Ne vom referi în acest articol la părinții care au un copil cu handicap, indiferent de natura acestuia. Nu este ceva simplu să crești un astfel de copil, mai ales dacă sunt dizabilități care îl vor împiedica să se dezvolte normal sau să ajungă să trăiască independent. Cere multe răbdare, dăruire, sacrificiu și, din păcate, unii părinți eșuează.
Iată câteva dintre greșelile de gândire și atitudine ale părinților acestor copii:
”Am născut un monstru”
La venirea pe lume a unui copil cu probleme, nu toți părinții pot să accepte cu stoicism situația. Poate crea pe bună dreptate un mare șoc, mai ales dacă nu s-a știut în timpul sarcinii de eventuale dizabilități. Unii chiar refuză vehement să primească în viața lor un astfel de copil și aleg să îl abandoneze. Teama de o viață plină de greutăți și de eforturi care nu duc nicăieri, sentimente de rușine, frica de a fi condamnat și arătat cu degetul acoperă ceea ce ar trebui să fie dragoste necondiționață părintească și atunci apare respingerea. Grav este și când copilul special rămâne alături de familia sa, dar este constant respins și neglijat datorită handicapului său.
”Este vina mea că l-am născut așa”
Justificate sau nu, sentimentele de vină pot să apară la mamă sau la ambii părinți. ”Poate am făcut ceva nepotrivit în timpul sarcinii”, ”Poate din cauza unor probleme personale sau moștenite din familia mea el este așa”, ”Poate nu l-am dorit îndeajuns”, ”Poate am greșit cu ceva în fața lui Dumnezeu, asta e pedeapsa pentru greșeli trecute” etc. Sentimentul de neputință alimentează vina. Cunosc mame care au făcut adevărate depresii după nașterea unui copil cu handicap.
”Copilul meu e bolnav”
Există și excepții, dar de multe ori handicapul nu e legat direct de o anumită boală acută, ci părinții percep imposibilitatea copilului de a face anumite lucruri ca pe o nevoie constantă de îngrijire medicală. Această atitudine nu ajută deloc deoarece presupune cocoloșire, grijă exagerată, impunerea a fel de fel de interdicții. Sunt și cazuri când părinții aleargă cu el la doctor pentru orice sau chiar încearcă pe cont propriu diverse tratamente și remedii pentru copil. Chiar dacă aceste acțiuni pot fi izvorâte din dragoste și bune intenții, ele pot afecta dezvoltarea si recuperarea lui, oferindu-i mai multe limitări decât oportunități de evoluție pozitivă.
”Este de datoria terapeuților/ educatorilor/ statului să îl ajute”
Rolul unui părinte este foarte important pentru recuperarea și evoluția unui copil cu handicap. Sunt cazuri când s-au întâmplat adevărate minuni, cel mic ajungând independent, putând să facă multe dintre activitățile unui copil normal, chiar atingând performanțe la școală, în sport etc. A afirma că toate acestea vor fi posibile doar prin intervenția unor terapeuți sau educatori câteva ore pe zi, este complet nerealist. Eventual putem folosi sfaturile și procedurile lor, dar nu vor punea niciodată înlocui grija și eforturile părintești pentru un copil special.
”Copilul meu nu poate să facă nimic”
Este înrudită cumva cu ideea că e bolnav. Teama că se va lovi sau îmbolnăvi mai tare îi paralizează pe părinți și atunci fac totul pentru ei și în locul lor. O neînțelegere a caracteristicilor handicapului duce și ea la atitudini eronate. La un centru de zi pentru tineri cu dizabilități la care am lucrat o vreme, a fost adusă o tânără cu autism de 19 ani care nu mânca singură (mama îi dădea cu lingurița), nu se îmbrăca, nu folosea toaleta etc. Mama ne-a spus că fata nu poate, deși handicapul ei nu afectează funcțiile motorii.
După câteva zile cu terapeuții a început pentru prima dată să mănânce, să se spele singură și alte lucruri despre care părinții credeau că este imposibil pentru fiica lor să le facă. Și nu prin minune, ci printr-o atitudine corectă: Da, ei nu vor putea poate să facă totul dar trebuiesc ajutați să se dezvolte la potențialul lor maxim.
”Copilul meu este normal, trebuie să își revină”
Și prea mult altruism strică. În primul rând așteptările prea mari de la un copil special îl afectează pe el. Presiunea mare, uneori exerciții și activități istovitoare, sentimentul că nu-i va putea mulțumi niciodată pe ai săi, pot aduce mai multe neajunsuri decât beneficii. Apoi și părinții vor fi mereu nesatisfăcuți de rezultate, dezamăgiți, în stare de negare a ceea ce are fiul/fiica lor.
”Trebuie să fac tot posibilul oricum, oricând”
A te epuiza fizic și psihic îngrijind un copil special este iarăși o greșeală frecventă. Uneori nu există alternative, într-adevăr, lipsesc serviciile de respiro, poate nu ai persoane care să te ajute acasă, ai și alți copii, alte îndatoriri și e greu să faci față la toate.
A îngriji un copil cu handicap este în sine un maraton. Amintește-ți că trebuie să îl duci doar cu bine până la capăt nu neapărat să îl câștigi. Ai nevoie și tu de odihnă, de perioade de refacere, de timp pentru un hobby sau pentru scurte vacanțe departe de copilul cu handicap. Desigur, nimeni nu îl va îngriji, ajuta și iubi la fel de mult ca tine, dar dacă epuizarea îți afectează sănătatea, atunci nu va mai nici un sprijin.
”Ce a mers la alții merge și la al meu”
Disperarea părinților acestor copii îi face uneori să apeleze la orice tratamente, exerciții și remedii posibile, la orice aud că i-a ajutat pe alții. Un adolescent cu handicap de la centrul nostru de zi a ajuns la urgențe cu o intoxicație gravă, după ce mama i-a administrat cantități mari de suplimente alimentare, cumpărate online, fără prescriere de la medic. Iar o fetiță a fost internată cu fracturi multiple după ce părinții a dus-o la un maseur rus care pretindea că poate vindeca paralizia cerebrală.
”De ce nu este ca celălalt copil cu aceeași problemă?”
Comparația între copilul tău și alții, chiar dacă este cineva sănătos sau are același tip de handicap, nu ajută cu nimic în evoluția lui. Te va face mereu nemulțumit, îți poate da așteptări nerealiste și chiar va transmite copilului că el nu este destul de bun pentru tine. Fiecare caz este unic, va avea ritmul propriu de evoluție așa că trebuie să faci tot ce este posibil pentru copilul tău unic.
”Ești un retardat”
Orice persoană cu dizabilități trebuie tratată cu respect și demnitate. A-i striga nume și învinuiri din cauza handicapului său unui copil, este un adevărat abuz. Acesta va dezvolta complexe, imagine de sine scăzută și alte probleme emoționale din această cauză. Mulți copii și oameni din afara casei îl privesc și îl tratează ciudat, dar când și părinții fac aceeași greșeală este grav.
Un prieten a mers la o școală specială să îi învețe pe copiii de acolo șah. A găsit un băiețel infirm care în final a ajuns foarte bun, în competiții internaționale. La prima lui victorie copilul a zis: ”Sunt așa de bucuros! Acum tata n-o să mai spună despre mine că sunt un retardat”.