De obicei când ne gândim la siguranța copiilor mici în mașină, considerăm că este vorba de scaun și centuri, de un loc în spate bine asigurat. Dar mai poate să fie și altceva și relatarea acestei mămici de mai jos ne atenționează să nu repetăm greșeala. Cu toții ne dorim să ținem copiii liniștiți cât conducem și să le umplem timpul cu jucării, tablete și alte activități în scăunelul lor, dar oferă acestea siguranță? Chiar și un obiect detașabil de la îmbrăcăminte poate fi un pericol.
Această întâmplare a fost postată de o mămică pe un blog.
Am văzut de curând pe un grup o idee de a distra copilul în mașină, anume o măsuță cu activități ce include probabil foi, creioane, etc și aș vrea să împărtășesc o experiență de acum câțiva ani, pe când fetița mea avea un 1 an și 7 luni.
Pentru că sunt șofer de când mă știu, am petrecut mult timp cu ea în mașină. Eu la volan, ea pe bancheta din spate, legătura dintre noi fiind oglinzile (a mea și a ei). Nu a fost un copil care să se plângă prea tare de faptul că stă în scoică sau că stă singură în spate. Aș fi ipocrită să spun că a fost meritul nostru, că am făcut noi ceva anume. La 2 zile (când a călătorit prima dată) nu aveam ce explicații să dăm. Aș zice că am avut noi noroc.
De la bun început am avut un coșmar legat de călătoriile noastre: că s-ar putea îneca cu ceva, iar eu să mă trezesc în mijlocul vreunei intersecții că zbor din mașină ca să o salvez. Așa că, în mod obsesiv aproape, nu i-am lăsat nimic, dar absolut nimic la îndemână cât timp călătorea. Nici un fel de jucărie, accesorii de păr, haine sau păturele ce se puteau băga în gură, și sub nici o formă apă sau mâncare. Am oprit ori de câte ori a fost nevoie (și de 10 de ori în 25 de minute) pentru că mi-am asumat călătoria cu ea.
Ei bine, cum bine spune vorba din popor că “de ce ți-e frică nu scapi”, coșmarul meu s-a adeverit într-o zi.
Veneam de la un loc de joacă unde o altă fetiță își serbase ziua de naștere. Fetița mea era aranjată și PIEPTĂNATĂ conform ocaziei.
Exact în mijlocul unei mari intersecții o văd în oglindă cum se înroșește la față, iar apoi deschide gurița ca și cum nu ar mai avea aer.
Să spun ce emoții sau gânduri mi-au trecut prin cap? Nu are sens, pentru că nu aveam nimic în cap. Panica mi-a blocat complet creierul. Am reușit însă să acționez. Am oprit (în drum, nu am tras pe dreapta), am deblocat ușile, am ocolit mașina și am ajuns la ea. Într-o disperare cumplită, am realizat că își scosese un elastic din păr și îl băgase în gură. Evident, alunecase pe gât.
Nu aș putea să spun acum exact cum am procedat să-i scot elasticul, atât știu că urletul ei m-a readus pe mine la viață. Am realizat că îl scosesem, iar ea respira. M-am așezat cu ea în brațe pe marginea drumului, aproape inertă. Cel mai mare coșmar de când o născusem se adeverise.
În concluzie, nu i-am mai prins părul în mașină până nu a trecut de 3 ani și puteam comunica cu ea la capacitate maximă. Restul obiceiurilor le-am menținut.
Accidente se POT întâmplă. Chiar dacă nu din vina dumneavoastră. Nu există “nu s-a întâmplat nimic”. Măsuța aceea cu activități mi-a dat fiori pe șira spinării.
Au fost momente în care ea a plâns în mașină? Da. Multe. Au fost momente în care ea s-a foit în scoică sau scaun în încercarea de a “evada”? Cum să nu, cu duiumul.
Am cedat vreodată și am scos-o din scaun, i-am dat vreo centură jos sau i-am slăbit vreuna? NICIODATĂ! Am apelat la înțelegerea ei abia după vârsta de 3 ani, când avea această capacitate.
În acest moment, la 5 ani, nu doar că înțelege perfect ceea ce se întâmplă în caz de accident (există pe ytouube destule exemple, dar și exemple de la cunoscuți sau din presă), dar și judecă aspru adulții (nu copiii) care nu respectă regulile în trafic. Mă pune să-i cobor geamul atunci când vede un copil plimbat aiurea pe bancheta din spate că să poată striga la șofer. O face cu atâta seriozitate și cu atâta puritate că inevitabil șoferul se simte rușinat. Nu știm, nici eu, nici ea, ce face șoferul cu acea rușine, dar în căpșorul ei ea a făcut o fapta bună. A salvat un copil de la un posibil accident.
Văd mereu, mereu copii fără scaune în mașini, fără centuri de siguranță. Ba chiar văd copii așezați în scăunele, dar fără centuri prinse. Văd astfel de exemple la apropiați. Am văzut de curând o fetiță în scaun, dar fără centuri. Pe autostradă, la 120 km/h. Mi-a înghețat sufletul. Pentru că la o așa viteză nici nu e nevoie de un impact pentru ca un copil de 3 ani să sufere. E suficientă o frână bruscă.
Să nu mai spun că nu de mult, presa a relatat un accident în care un copilaș de 4 ani, pasager în stânga, față a murit. Îmi închipui că nu avea centură. Nici vorbă de scaun. Și nu, tatăl care conducea nu a fost responsabil de accident.
Delia