Toate familiile fie ele fericite sau nefericite, se împiedică în existenţa lor de aceleaşi încercări, de neocolit, ale vieţii de familie.
Cu toţii cunoaştem aceste încercări – a învăţa şi a ne adapta la viaţa de cuplu, apoi la cea de familie, a ne înţelege cu o soacră mai dificilă, a creşte copiii, a înţelege schimbările ce apar în dezvoltarea lor, de a face faţă bolii sau a accepta plecarea copiilor de acasă. Astfel de evenimente produc schimbări în relaţiile dintre membrii familiei, iar atunci când nu sunt adecvat abordate şi rezolvate pot conduce la blocaje.
În cadrul creat de terapia de familie se urmăreşte intervenţia la nivelul relaţiilor dintre membrii unei familii – mamă, tată, copil, bunic/bunică şi nu la nivelul unui singur individ. Familia învaţă din interiorul terapiei ce resurse are pentru depăşirea unor astfel de situaţii şi cum le pot aplica şi dezvolta în afara terapiei, în viaţa de zi cu zi.
Extrem de mulţi părinţi îşi aduc copiii “dificili”, “neastâmpăraţi”, “obraznici”, “neatenţi” la psiholog, considerând că îi vor lua “sănătoşi” de la acesta. Părinţii spun că cei mici trebuie să fie disciplinaţi, cuminţi, că sunt prea tineri ca să aibă opinii informate, că trebuie să fie supuşi, ascultători, că trebuie să se ducă să se joace în linişte în timp ce adulţii vorbesc etc, însă nu acceptă că toate comportamentele reclamate sunt răspunsurile copiilor numai în relaţia cu părinţii.
De foarte multe ori copiii sunt văzuţi ca membri marginalizaţi ai unei familii, iar părinţii se simt confuzi uneori de valoarea relaţiei cu copiii şi bunurile pe care le oferă acestora – „are totul în cameră, televizor, aparatură pentru muzică şi tot vine in living room” şi pe de altă parte „petrece tot timpul în camera lui şi nu socializează cu noi”
Pentru copii nu este folositor să fie definiţi ca „dificili”, iar relaţia copil părinte are de suferit ca urmare a comportamentelor bazate pe această judecată.
Copiii se simt fericiţi pentru că aparţin familiei, clasei de la şcoală, cercului de prieteni. Sunt rar lasaţi singuri prin urmare sunt mereu în relaţie cu cineva: mamă-copil, tată-copil, soră-frate, frate-frate. Când apar dificultăţi, adulţii îi scot din aceste relaţii şi se concentrează asupra lor, considerând că au probleme, în loc să îşi îndrepte atenţia asupra relaţiei copiilor cu ei, persoanele importante din viaţa lor, cei în a căror grijă se află.
De ce este diferită terapia de familie cu copii?
În terapia de familie cu copii, specialiştii au ca scop reconectarea copilului cu ceilalţi şi ascultarea vocii copilului (a ceea ce are de spus) cât şi a celor cu care intră în relaţie.
Copiii sunt deţinătorii a foarte multe informaţii, au opinii şi idei şi sunt participanţi activi în viaţa de familie.
Terapia de familie cu copii se bazează pe crearea unui cadru de siguranţă pentru copil si familie, în care poveştile fiecăruia pot fi spuse, ascultate şi înţelese.
Terapeutul de familie se adaptează lumii copilului, conduce şi susţine copilul şi familia în exprimare, prin modalităţi atât verbale cât şi non-verbale, simbolice sau scrise- joc, desen, pictură, colaje. Prin toate acestea, terapeutul extinde înţelegerea familiei asupra problemei prin prezentarea punctului de vedere al copilului (sunt lucruri pe care un copil nu le spune în familie sau care poate nu au fost auzite şi pe care familia le află în timpul terapiei).
Informaţii nepreţuite pot fi descoperite şi redescoperite pe parcursul întâlnirilor cu copilul şi familia acestuia, ceea ce permite ca resursele familiei să fie identificate şi utilizate în confruntarea cu problema.
În cadrul terapiei de familie, terapeutul – specialist bine pregătit în derularea procesului terapeutic, cu abilităţi, cunoştinţe şi experienţă conduce familia către rezultate bune, în confruntarea lor cu aproape orice problemă, dintre care enumerăm: dificultăţi în relaţionarea cu copiii, comportamente nedorite ale copilului, adaptarea unui copil adoptat la noua familie, adaptarea copiilor cu schimbările survenite în urma unui divorţ sau a unei boli, integrarea şcolară etc.
Şi să nu uităm, orice dificultate abordată din timp, are şanse mai mari de reuşită!
Autor: psiholog Andreea Biji, colaborator al organizatiei Salvati Copiii
1 comentariu