Părinţi adoptivi, copii adoptaţi

    Se întâmplă uneori ca, în ciuda tuturor eforturilor( deşi ştiinţa a evoluat foarte mult), unele familii să nu aibă copii. Atunci recurg la metoda adopţiei. Ce ar trbui să ştie familia care vrea să adopte un copil? În afară de regulile impuse de instituţiile care se ocupă de acestă problemă, mai sunt şi alte demersuri, e adevărat, nescrise, dar foarte importante, pe  care viitorii părinţi ar trebiu sa le facă.

Este bine ca aceştia să discute cu un psiholog, la care să meargă din proprie iniţiativă. Răspunsurile lor nu vor fi contabilizate în niciun fel, va fi o discuţie prieteneasca şi în folosul viitorilor părinţi. Aceştia trebuie să-şi pună cu cea mai mare sinceritate întrebarea „Pentru ce vreau să înfiez acest copil?”, şi să caute răspunsul în adâncul sufletului, încercând să fie cât mai corecti cu ei înşişi.

Trebuie să ştie de la început că vor avea de trecut peste multe obstacole, că vor avea bucurii dar şi necazuri. Dacă adopţia se face atunci când copilul are o vârstă foarte fragedă, va veni un moment( de preferinţă cât mai curând posibil ), când părinţii vor avea o discuţie cu el şi când îi vor spune că nu ei sunt părinţii naturali. Să se evite exprimarea „părinţi adevăraţi”, este bine să se folosească termenii „părinţi naturali” şi „părinţi adoptivi”, pentru că şi unii şi alţii sunt părinţi adevăraţi, cei naturali pentru că i-au dat viaţă, iar cei adoptivi pentru că îi cresc. Este foarte important pentru copil să îşi respecte ambele „categorii” de părinţi, pentru că atunci se va respecta pe el însuşi. Ar fi o mare greşeală ca părinţii adoptivi să vorbească urât despre părinţii naturali, chiar dacă ar spune nişte adevăruri. Copilul se va simţi vinovat că are astfel de părinţi, va considera că este vina lui şi se va interioriza, va avea un sentiment de inferioritate faţă de semenii săi.

Dimpotrivă, părinţii adoptivi trebuie să-şi exprime recunoştinţa faţă de părinţii naturali, pentru că l-au adus pe lume pe copil şi le-a oferit bucuria de a-l creşte. Nu contează motivele pentru care ei nu au putut să facă acest lucru, important este că le-au dăruit un copil frumos, sănătos, care le aduce multă bucurie în casă. Astfel de gânduri trebuie exprimate în faţa copilului adoptat. Copilul trebuie să se simtă preţuit şi preţios, iubit şi important şi să mai ştie că părinţii adoptivi îi preţuiesc pe părinţii naturali.

Din păcate, mai sunt şi unii părinţi adoptivi care nu contenesc prin a reaminti copilului ce multe avantaje( în special materiale ) are, pentru că a fost adoptat de ei. Este o mare greşeală, copilul se va simţi îndatorat, împovărat, nici nu se va putea bucura de condiţiile oferite.

Un alt aspect important este acela că, părinţii rebuie să se aştepte şi la eşecuri, la necazuri. Ei trebuie să înţeleagă că toţi copiii , naturali sau infiaţi, aduc atât bucurii cât şi supărări. Este o mare greşeală ca, atunci cănd copilul face „trăznăi” mai mari să i se spună că seamănă cu părinţii lui naturali care …şi urmează o serie de lucruri neplăcute la adresa părinţilor naturali. Înseamnă că acei părinţi adoptivi au o mare problemă, şi anume, nu îl privesc pe copil ca pe copilul lor.

Se va simţi copilul adoptat diferit de ceilalţi copii? Da, mai ales dacă sunt „binevoitori” care îi vor aminti acest lucru ca pe o ofensă. Părinţii îi vor explica faptul că fiecare dintre noi ne simţim diferit faţă de semenii noştri, că acesta este un lucru normal, că şi ei sunt diferiţi faţă de ceilalţi părinţi, dar acest fapt nu-i deranjează, pentru că oamenii nu au cum să fie toţi la fel.

O mare grijă trebuie să aibă şi părinţii care adoptă copilul de la case de copii. Aceştia au trăit de foarte mici în colectivitate, „colectivitatea” este intr-un fel mama lor. Ei se vor adapta mai greu într-o casă unde sunt decât 3-4 persoane, vor simţi în permanenţă dorinţa de a sta acolo unde sunt copii mulţi şi când se fac mai mari chiar au tendinţa să fugă şi să se ataşeze diferitelor colectivităţi.

Unii părinţi cad în cealaltă extremă, şi anume, atât de mult şi-au dorit un copil, încât îşi centrează toată atenţia asupra lui, îl sufocă pur şi simplu, îl transformă în copilul-jucărie.

Familia adoptivă trebuie să ştie că şi-a asumat o mare responsabilitate, şi că de ea depinde, în cea mai mare parte, relizarea şi drumul în viaţă ale copilului adoptat.