Stresul este, conform specialiștilor, cea mai ucigătoare boală a secolului, care poate afecta fizic și emoțional indivizii; este listat ca o cauză a cancerului și a multor alte boli, distruge familiile, armonia și relațiile.
Mulți văd stresul ca pe ceva care provine în mod exclusiv din afară: o rată la bancă pe care cu greu reușești să o plătești, un loc de muncă stresant, un autobuz care nu vine niciodată la timp, creșterea prețurilor, niște rude cicălitoare, un trafic infernal etc. Dar cercetările arată că sursele cele mai puternice de stres provin de fapt din familie și chiar din interior, starea de a fi stresat devenind o ”boală cronică” a multor persoane și chiar ceva cultural, ceva la modă.
Dacă suntem părinți, inevitabil aceasta este ceea ce transmitem copiilor, un mod de viață plin de stres și nemulțumire, le predăm zilnic o ștafetă nocivă care nu poate decât să îi afecteze în dezvoltarea și viitorul lor.
Iată cum părinții transmit copiilor stresul fără să-și dea seama:
- duc un ritm de viață accelerat, uneori dezorganizat, rareori își fac timp pentru copii, pentru discuții de calitate cu ei – viața de adult poate fi alertă și ocupată, mai ales la persoanele care au o carieră și încearcă în același timp să se ocupe și de casă și copii. Unele mămici nu merg la lucru dar găsesc mereu ceva de făcut în casă sau primprejur, se mulțumesc să interacționeze cu cei mici doar când îi spală, schimbă sau le dau mâncare. Copiii au nevoie de un program și stabilitate, de timp de calitate cu adulții, de cineva cu care să discute, să-i ajute să înțeleagă lumea, să le răspundă la întrebări.
- arată multe schimbări în educația copiilor dictate de dispoziție, influențate de diverse situații stresante- acești părinți nu au metode educative stabile, dacă sunt stresați își varsă nervii pe copii, iau decizii cu privire la ei și nu le țin dacă intervine ceva extern, stabilesc reguli și apoi le schimbă confuzionându-i pe cei mici
- atitudine negativă – o persoană stresată cronic va găsi în orice un motiv de a se plânge și ceva negativ, de criticat. Din păcate aceeași va fi și atitudinea față de copil- vor căuta mereu să-i vâneze greșelile, îi va critica, va arăta dezamăgire și nemulțumire față de tot ce face acesta. Copiii tratați în aces mod cresc temători, frustrați, fără încredere în forțele proprii. Chiar dacă uneori atitudinea negativă nu este revărsată asupra copilului direct, ei vă vor auzi continuu plângerile, vor fi martori când faceți crize de nervi sau criticați ceva ce nu vi se pare ok și asta va fi imaginea lor asupra lumii din jur – că este ceva stresant care nu face decât să te tulbure.
- trăirea în trecut – stresul devine la unele persoane ceva asemănător unui drog : când nu au un motiv actual să se streseze, găsesc ei ceva din trecut care să-i facă triști și nemulțumiți. Când eram copiii, o colegă de clasă mi-a povestit că nu vrea să o supere pe mama ei pentru că plânge mereu că soțul a părăsit-o. Femeia aceea nu avea soț de când fetița era de 2 ani, dar orice greutate și supărare întâmpina, căuta imediat vina și cauza în trecut: dacă soțul nu divorța, aceste lucruri nu s-ar fi întâmplat. Un părinte care trăiește în trecut poate avea mereu prejudecăți și tipare mentale în care își încadrează copilul: ”maică-ta a fost o denaturată, și tu ești așa”. Crează un stres continuu celor mici și, eventual vor ajunge să creadă că acela este viitorul lor și modul în care se așteaptă să se comporte.
- inadaptarea la schimbare – toate schimbările produc un anume grad de stres. Dar există și stres benefic ce poate contribui la motivarea unei persoane, la ceva pozitiv în viață, nu tot stresul este rău. De exemplu schimbarea unui loc de muncă, mutarea într-o nouă locuință pot deschide alte oportunități chiar dacă nu le vedem pe moment. Greșeala unor adulți este să perceapă totul negativ. Copiii nu gândesc așa prin definiție, dar vor învăța de la noi să se teamă și să se streseze de schimbări ori probleme. După un tzunami devastator în Japonia, copii dintr-o clasă care-și pierduseră majoritatea casele și unii chiar și membri din familie, au fost întrebați de un psiholog dacă văd ceva pozitiv în toată acea tragedie. Iată care au fost câteva dintre răspunsurile lor: ”Nu mai avem casă, stăm acum într-un container. Dar ce văd eu pozitiv este că ne avem unii pe alții, eu mama, tata, bunicii. Casă putem construi din nou.” ;”O soră a mea a murit la tzunami… Nu pot vedea ceva bun în asta. Dar cred că am învățat să-mi iubesc mai mult familia, să fiu mai aproape de ei, să încerc să nu mai am o atitudine de neascultare față de părinți, pentru că nu știu ce poate veni și cât putem fi împreună” ; ”Eu cred că am învățat să fiu mai bun cu oamenii. Nouă nu ni s-a dărâmat casa, dar am văzut mulți rămași fără nimic și eu și familia mea am dat multe lucruri din casă.” ; ”Mama a plâns mult când bunicul a murit luat de ape… și noi am plâns. Dar după câteva luni ne-am simțit mai bine. Am învățat că avem în noi puterea de a trece peste lucruri foarte dureroase și a ne reveni, a putea fi din nou fericiți. ”