Văd din ce în ce mai multe mămici românce pe rețelele de socializare cerând staturi pentru copiii lor care au fost diagnosticați cu autism, hiperactivitate sau alte probleme de dezvoltare. Multe locuiesc și lucrează în țări vestice așa că tind să cred că nu situația materială a acestor copii este problema. Atunci ce să fie? O ”epidemie” de boli mintale?
Sau este altceva la mijloc? O nepoată a mea are un băiețel de 3 ani și am ajutat-o să caute o creșă sau o grădiniță cu program prelungit pentru el. Spre mirarea mea personalul din mai multe unități vizitate au întrebat-o pe mamă dacă cel mic are tratament psihiatric pentru că au multe cazuri de copii sub tratament cu sedative și alte tratamente date pentru probleme mintale. Și că știu că pe ei trebuie să-i lase mai mult să doarmă decât să îi implice activ în activitățile grupei. (?!) Chiar așa s-a ajuns?
Și iată cum spun mămicile că au ajuns cu copii la psihiatri și psihologi:
- vorbeau mai târziu de 2-3 ani
- mergeau sau dezvoltau alte abilități independente mai târziu
- educatorii sau profesorii se plângeau că e un copil prea activ și turbulent
- au observat ei că nu știu cum să administreze anumite comportamente ale acestuia (plâns, legănat, furie, comportament distructiv, neascultare, furt etc)
- au văzut la copii anumite ticuri sau dependențe
- au citit pe net despre anumite cazuri și au concluzionat că și al lor ar putea avea acea afecțiune
Nu contest existența unor afecțiuni fizice care pot duce la probleme psihice sau întârziere de dezvoltare, de tip malformații congenitale, epilepsie și alte boli confirmate prin teste riguroase de către specialiști. Dar majoritatea diagnosticelor din zona problemelor mintale la copii sunt puse pe baza spuselor părinților și a altor adulți din viața lor. Altfel nu au cum să-i evalueze, mai ales dacă sunt de vârste mici. Eu personal tind să cred că multe ”probleme” se trag de fapt din lipsă de stimulare, atenție sau abilități parentale, din cauza vieții celui mic în culturi multiple, pentru că a fost lăsat în grija bunicilor ori rudelor iar părinții sunt plecați la lucru și el percepe asta ca pe un abandon, ori familia este disfuncțională, părinții se ceartă, divorțează etc.
Am lucrat ani de zile cu copii din casele de copii, abandonați sau din familii sărace, disfuncționale. Mulți aveau comportamente total ieșite din comun: se legănau, se loveau, făceau crize de plâns sau de țipat, erau în urmă cu dezvoltarea în multe domenii. Dar majoritatea se ameliorau ori dispăreau dacă cineva le arăta dragoste și grijă. Pe atunci nu erau așa mulți prihologi și psihiatri care să le semneze sentințe pe viață ca în cazul de mai jos:
”Dragi mămici, vă scriu cu o mare durere în suflet și vă sfătuiesc să nu procedați ca mine, pentru că mi-am distrus copilul. Soțul m-a părăsit când fetița mea avea 1 an. Am văzut că nu mă mai descurc singură cu chirie și un salariu de coafeză așa că am plecat să caut de lucru în Spania. Nu am avut cum să iau și fata așa că am lăsat-o pentru o vreme în grija părinților mei. Timp de 1 an și jumătate am văzut-o doar pe net. Dar în loc să o văd bine și crescând, parcă regresa. Era apatică, plângea din orice și nu a început să vorbescă. Când am plecat de acasă făcea câțiva pași dar acum nu mai voia deloc, mergea doar de-a bușelea. Părinții mi-au zis să o iau că ei nu au răbdare și nu știu ce să mai facă cu ea.
Avea aproape 3 ani când am adus-o în Spania. Am căutat un serviciu de îngrijire, un fel de creșă cum e la noi, doar că se plătește acolo. Mă gândeam să poată fi cu alți copii, să învețe și spaniolă. Deși acasă o vedem evoluând mult, personalul de acolo avea o listă și mi-au spus că la multe puncte ale lor e foarte în urmă, drept care are nevoie de educație specială, adică cu copii handicapați. Nu am avut încotro, am trecut prin tot procesul, psihologi, psihiatri de copii, tratamente și a mers la un centru de copii cu handicap mintal. Faptul că petrecea multe ore acolo, că aveau terapeuți și multe condiții, m-a făcut să sper că totul va fi bine. Dar a fost mai rău. A început să se legene, să se zgârâie, să nu mai facă la oliță, regres pe toată linia. I-au dat mai multe medicamente și devenise o legumă, îi curgeau și balele, nu-și mai ținea nici sticla de lapte singură, făcea câțiva pași dar nu mai avea echilibru. Avea mai multe diagnostice drastice de întârziere de dezvoltare, autism și altele din care nu înțelegeam mare lucru și nu mi s-a explicat niciodată cum aș putea să o ajut ca și părinte.
Timp de 3 săptămâni cât a avut o boală infecțioasă am ținut-o acasă cu mine și a fost diferit. Era liniștită, a început să mănânce normal, să spună câteva cuvinte. Pentru mine nu aveau sens toate acestea, de ce terapiile îi făceau mai rău. Pe la 5 ani mi-au spus clar că nu va face față într-o școală normală așa că să îi fac acte pentru școală specială. Toate visele mele de a vedea acest copil crescând normal și cu o viață mai bună s-au năruit.
O soră de-a mea din Cluj la care îmi mai plângeam amarul câte o dată la telefon, mi-a spus că are o prietenă psihiatră de copii și aș putea să vin în vacanță să o vadă. Nu eram prea optimistă dar am făcut-o și pe asta. Era o femeie învârstă cu multă experiență, care acum este la pensie. Mi-a pus întrebări multe, a privit copilul care desena liniștit la o măsuță, i-a pus câteva întrebări și a recunoscut fără greșeală niște imagini, chiar dacă doar le-a arătat cu degetul și nu comunicând. Apoi mi-a explicat că nu i se pare un copil cu coeficent de inteligență redus ori cu probleme dar că se poate ca divorțul meu, abandonul la bunici, apoi mutarea într-o cultură total străină, cu încă o limbă introdusă, să fi produs un regres pe fond pur emoțional. Iar tranchilizantele prescrise și educația în preajma unor copii cu probleme să fi agravat asta în loc să o ajute să recupereze.
La sfatul dânsei am oprit orice tratament, am dus-o doar câteva săptămâni la un logoped. Am închiriat o garsonieră și am stat cu ea în țară, m-am ocupat de ea cu atenție. În mai puțin de 1 an de zile e de nerecunoscut. Nimeni nu ar spune că a avut sau are o problemă. Doar că este cu 2-3 ani în urmă cognitiv și e normal să fie așa datorită timpului pierdut până acum.
Încă nu sunt sigură că poate fi acceptată la vreo școală normală în România sau Spania dar am împărtășit asta cu voi pentru a vă face atenți de pericolul unor asemenea diagnostice greșite, ori puse prea ușor și a neînțelegerii adevăratelor probleme ale copiilor noștri. Timpul petrecut lângă copii atunci când au nevoie poate face minuni. Nu orice plâns sau comportament mai diferit e o neregulă la ei, poate fi la noi. Nu-i vor ajuta toți banii noștrii și toate terapiile Europei dacă noi îi abandonăm ori nu ne facem timp pentru ei. Strânge-l în brațe, condu-i cu răbdare pașii, silabisește cu el de mii de ori un cuvânt nou, în loc să lași asta pe seama unor terapeuți care le vor pune eticheta ”handicapați”. ” (Marina G.)