Satul schilozilor – despre vaccinuri pro și contra

Sunt la curent cu diversele păreri pro și contra despre vaccinări și personal am ales să îmi vaccinez copilul. Au fost mai multe lucruri care au înclinat balanța spre această decizie, nu doar faptul că așa se obișnuia și când eram eu copil.

Am lucrat într-o organizație de caritate mai mult de jumătate din viață, pe 5 continente și în mai mult de 20 de țări. De multe ori am fost implicată în proiecte medicale sau care aveau legătură cu anumite boli. Nimic nu m-a frapat și m-a întristat mai mult decât să văd copii sau adulți murind de boli care au de ani de zile tratament sau vaccin de prevenire, dar ei nu și le permit.

Împreună cu o prietenă am vizitat o dată un sat din nordul Indiei. Nu era un sat chiar mic, avea mai mult de 300 de persoane. Și nu era nici chiar izolat, doar la 15km de un alt sat și la 80km de oraș.
Nu sărăcia și aspectul rudimentar al locurilor m-a izbit atunci când am ajuns acolo, ci faptul că majoritea locuitorilor trăgea un picior, mergea cu cârje sau cu căruțul cu rotile ori aveau mâinile paralizate. Imaginați-vă că ploua și pământul lutos de pe drumuri era plin de dâre ale picioarelor bolnave târâite iar oamenii erau plini de noroi… o imagine sumbră. Semăna cu cea din leprozerii.
– Au avut epidemie de poliomielită, mi-a spus prietena mea. Peste 80% din sat a fost afectat. Aici nu au ajuns cu vaccinările. Probabil a adus cineva din oraș și au luat de la unul la altul. Au fost și decese. Acum sunt aproape muritori de foame pentru că boala i-a schilodit, le-a afectat mușchii, mulți nu mai pot munci pământul, nu mai au orez. Acum nu mai sunt contagioși dar au pierdut multe. Copiii care se nasc sunt sănătoși dar ei îi abandonează în orfelinate. Nu au cum să îi hrănească iar în sat nu mai au școală. Învățătorii erau plecat speriați, făceau naveta din oraș, nimeni nu mai vrea să vină aici.

Auzind că cineva de la o organizație le vizitează satul, oamenii ne-au ieșit șchiopătând în cale.
– Aveți vaccinuri? ne-a întrebat un bărbat mai îndrăzneț.
– Ne-ați adus ceva cârje ori medicamente? încercă un altul.

De undeva de pe o uliță noroioasă, se apropie șchiopătând o femeie. Nu avea cârjă dar avea un picior foarte deformat de boală. Într-o cârpă la piept ținea un bebeluș, probabil sub un an. S-a oprit în fața mea și mi-a zis ceva în limba ei, aproape plângând:
– Ia-o, du-o la un orfelinat sau ia-o cu tine în țara ta. Aici nu are nici un viitor.
I-am spus că nu pentru asta suntem acolo și s-a depărtat dezamăgită. Eu am plecat șocată și foarte mult timp am avut în minte brațele acelea vlăguite întinzând copilul spre mine și satul slăbănogilor pierdut printre câmpurile în paragină și nămolul lipicios.

O vreme am îngropat în mine această amintire, adânc, voind parcă să scap de ea. Am venit în țara mea mult mai dezvoltată, în care multe dintre acele boli sunt eradicate și vaccinurile sunt gratuite. Dar am descoperit mai multe grupuri de părinți și pagini web pledând pentru a nu accepta vaccinurile pentru copiii lor. Am citit multe dintre argumentele lor încercând să înțeleg motivațiile lor. Pe lângă argumentele și fricile lor, sătucul indian unde fiecare de acolo ar fi acceptat fără discuție vaccinul anti-polio dacă ar mai putea inversa lucrurile mi se pare un strigăt al realității. În Africa am văzut și alte sate decimate de boli infecțioase, locuri în care aproape fiecare casă avea cel puțin un copil mort din cauza rujeolei, febrei tifoide și a altor afecțiuni perfect tratabile sau putând fi prevenite cu vaccinări.

”Micuța mea are febră de două zile, comenta o mămică zilele trecute pe un forum al părinților români. Sunt sigură că de la vaccinul pe care i l-au făcut în urmă cu 2 luni. Mi-e teamă că o să facă boala aia, pentru ce o fi fost vaccinată. Cu siguranță nu o să mai accept nici un vaccin de acum în colo.”
Chiar așa doamnă? Un copil poate face febră dintr-o mie de cauze, spun asta din experiență. Nu contest că vaccinurile, ca orice medicamente, nu au avut vreodată, undeva, efecte adverse, dar se exagerează mult. Și riscăm ca peste câțiva ani satele noastre din Apuseni, Moldova, Oltenia ori chiar orașele să devină locuri triste ale schilozilor, ale mormintelor mici și ale vieților secerate prea curând. Probabilitatea asta este mult mai mare.  Aceasta e părerea mea personală.