Depresie post-partum

0

”E dimineață. Sunt în baie. Dau drumul la apă rece și arunc câteva palme pline peste față. Îmi ridic ochii dintre palme și privesc la mine. Nu recunosc reflexia din oglindă. Doi ochi încercănați și triști mă privesc pierduți. Față palidă și trasă, părul nepieptănat de secole și sprâncenele ce mai au un pic și se unească cu părul îmi oferă o imagine ce mă șochează. Cine e cea din oglina? Unde am dispărut? Unde e acel zâmbet ce mă întâmpina în fiecare dimineață? Unde sunt eu? Acolo în adâncul sufletului mă văd, îmi amintesc de mine, știu că sunt acolo dar nu mă pot atinge. Eu, cea care zâmbea, se bucură și era sufletul oricărei întâlniri e atât de departe, între mine și cea din oglindă este parcă o perdea de ceață și parcă ușor ușor mă uit pe mine, uit că există zâmbet, liniște, fericire. Imaginile ce se derulează prin față ochilor mei mă înfioară și pe obraji încep să îmi curgă lacrimi ce nu le pot opri. Mi-e dor de mine cea care am fost odată. Mi-e dor de cafeaua de dimineață, de băile lungi, de un pahar de vin, de întâlnirile cu prietenii, de concedii, mi-e dor de tot ce a fost și simt că nu se va mai întoarce vreodată. Mă simt pierdută, simt că nu mai valorez nimic, am sufletul gol și mă simt prizonieră a unei situațîi pe care am dorit-o din tot sufletul iar acum nu o pot acceptă. Este prea mult și prea curând, prea puțîn eu și prea mult în el.

Aud cum plânge, aș vrea să pot reacționa. Mă uit în continuare în oglindă. Nu mă recunosc! Nu sunt eu asta! De ce plânge, de ce nu se oprește?! Știu că ar trebui să fiu acolo când e așa dar nu îmi pot lua ochii din oglindă. Nu pot reacționa! Îmi vine să urlu și eu: de frustrare, de oboseală, de tristețe, de mine, de el, de orice! Aș vrea să strig după ajutor dar cine să audă?
Am fost, s-a liniștit, sunt iar la oglindă. Ea e tot acolo se uită la mine.
Uneori aș vrea să dau timpul înapoi, îmi doresc atât de multe lucruri și nimic nu se împlinește.
Am dorit atât ce am acum, am făcut atâtea eforturi și acum nu mă recunosc. Nu sunt sigură că asta mi-am dorit sau că pot să fac treaba asta.
Plânge iar. De ce nu se oprește? Aș vrea să vină cineva să mă trezească!
Tot singură sunt și nimeni nu poate înțelege.
Am primit sfaturi, mii de sfaturi și milioane de soluții de la oameni ce nu sunt în pielea mea, nu au trăit ce trăiesc eu, nu au cum să înțeleagă. Cum să le zic că uneori …..
Zi de zi sunt doar eu cu mirosul de lapte și zeci de pampersi, cu plânsete și urlete, cu ore fixe de masă, toane și agitație continuă. Simt că nu mai pot!
Am momente când nu pot să fiu așa cum ar trebui! Ar trebui să îi arăt dragoste, afecțiune, să pup bubițe, să alin dureri….așa fac mamele nu? Dar eu nu pot! Nu pot uneori nici să ating mai mult decât necesar?
Ce se întâmplă cu mine? Aveam atâtea planuri, atâtea dorințe privitoare la asta și acum, acum am momente când nu pot, nu vreau să îmi ating copilul!
Și aș țipă, aș țipă să mă audă o lume întreagă dar mă aude doar copilul și plânge și mai tare!
Eu nu mai exist de când a apărut, am devenit că o ceață ce își caută disperată un scop și o scăpare.
Ies afară, poate se linistete. Văd alte mame, la ele e ușor! De ce oare? De ce doar al meu copil țipă și plânge întruna? Din cauza mea, nu sunt o mama bună. Aș vrea să îl iau în brațe dar nu mai pot, îl las așa că nu mai plânge. Dacă mă apropii de căruț plânge sigur și nu vreau să mai aud cum plânge! Îl las așa cuminte în căruț.
Plânge iar, ridic copilul în brațe, acum el ar trebui să se liniștească și eu să simt iubire, bucurie, ceva! Ceva pozitiv dar eu simt doar frustrare, neputință, tristețe și nervi.
Cum de pentru altele este așa ușor? Ce nu fac bine?”

Ca și în notele de jurnal ale proaspetei mămici de mai sus, depresia postnatală este o realitate și se poate întâmpla oricui.

Cauzele și simptomele depresiei postnatale

Semnele depresiei postnatale pot să apară oricând în primul an de după naștere și sunt identice cu cele ale unei depresii severe. În principal depresia postnatală este determinată de modificările hormonale care apar imediat după naștere. Nivelurile de hormoni feminini precum estrogenul și progesteronul, scad puternic în orele imediat următoare nașterii. De asemenea, nivelul hormonului tiroidian poate să scadă semnificativ după naștere, dezvoltându-se o deficiență tiroidiană care poate produce depresie. În plus alăptarea produce dezinhibarea hipofizei și creșterea nivelului de prolactină pe seama scăderii nivelului de dopamină din anumite regiuni ale creierului. Scăderea dopaminei este corelată cu apariția simptomelor depresive, a anxietății și a gândurilor obsesive.

Unii specialiști iau în considerare și alți factori declanșatori ca: depresii anterioare sarcinii, o naștere traumatizantă, mama este singură sau are un statut familial și socio-economic precar, vârstă foarte fragedă a mamei sau sarcină nedorită.

Simptome:
– tristețe fără o cauză aparentă, plâns necontrolat
– pierderea interesului pentru copil sau pentru activități care îți plăceau înainte
– dificultăți de concentrare
– agitație sau, dimpotrivă, lentoare psihomotorie și senzație de oboseală constantă
– tulburări ale alimentație (anorexie sau bulimie)
– tulburări de somn (insomnii)
– scăderea libidoului
– gânduri de sinucidere
– sentimente ambivalente sau negative față de sugar
– sentimente de vinovăție legate de incapacitatea de a avea grijă de copil și anxietate excesivă în legătură cu starea de sănătate a acestuia.

Dacă simptomele durează mai mult de 2 săptămâni sau cresc în intensitate în loc să se diminueze, cereți ajutorul medicului sau psihologului.
Anumiți specialiști precizează că și tații pot suferi de astfel de depresie după nașterea copilului, dar la o intensitate mai mică.


Lasă un comentariu

Ai nevoie de ajutor la teme ?